De departe, cea mai bună carte pe care am citit-o despre omorârea păcatului - lupta aceasta aprigă şi continuă împotriva păcatului din noi şi împotriva ispitelor care ne împresoară ca un iad deseori – este cartea lui John Owen - mortification of sin. La vremea când am citit-o costa câţiva bănişori dar acum este disponibilă în format pdf, gratuit.

Au fost capitole pe care le-am citit de 2 sau3 ori, informaţiile fiind de o profunzime uimitoare. Deşi este veche de aproximativ 400 de ani nu cunosc un alt autor care să fi scris mai bine, biblic şi logic despre acest subiect. O recomand cu toată căldura. Un rezumat la câteva capitole poate fi găsit aici în limba română.

De-aş fi primit o mie de lire pentru o lacrimă şi tot n-aş fi putut vărsa niciuna … O, deznădejdea inimii omului… Mă temeam că acest păcat grav al meu ar putea fi păcatul de neiertat… O, nimeni în afară de mine nu-mi cunoştea spaimele din acea vreme.

Într-o zi, pe când treceam pe câmp … următoarea afirmaţie mi-a cuprins sufletul. Neprihănirea ta este în cer. L-am văzut cu ochii sufletului pe Isus Hristos la dreapta lui Dumnezeu; acolo, ascultă-mă, era neprihănirea mea; astfel că oriunde mă aflam sau orice făceam, Dumnezeu nu putea spune despre mine: “Îi lipseşte neprihănirea Mea”, căci ea se afla chiar înaintea Lui.

Ba mai mult, am mai înţeles că nu structura bună a inimii mele îmi facea neprihănirea mai bună şi nici structura rea a inimii mele îmi făcea neprihănirea mai rea, căci neprihănirea mea era Însuşi Hristos “Acelaşi ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8).

Atunci mi-au căzut cu adevărat lanţurile de la picioare. Am fost eliberat de chinuri şi de lanţuri; ispitele, de asemenea, m-au părăsit; astfel că, din acel moment, au încetat să mă mai tulbure acele versete cumplite; atunci m-am şi întors acasă bucurându-mă pentru harul şi dragostea lui Dumnezeu.

John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners

Inainte de a-i spune, vorbeşte-i de dragostea ta, căci nimic nu sensibilizează mai mult pe cei care ascultă, în a primi ceea ce li se spune, decât să ştie că totul îi este insuflat de o dragostea arzătoare. Cum îi veţi arăta asemenea dragoste? îi veţi zice: “Aş fi putut lua alte femei, bogate şi de rang înalt, nu le-am ales; de tine m-am îndrăgostit, de felul tău de a fi, de onestitatea ta, de blajinătatea ta, de cumpătarea ta…

Şi de ce? Nu fără cumpănire şi fără temei, ci fiindcă ştiu că bogăţia nu-i un bine în sine. Am lasat-o, aşadar, şi am venit spre tine, al cărei suflet plin de virtute nu-l dau pe tot aurul lumii. O tânără înţeleaptă şi cu inimă aleasă, îndeletnicindu-se cu pietatea, face cât toate comorile pământului.

De aceea te-am ales, te iubesc şi ţin la tine mai mult ca la viaţa mea. Vieţuirea de aici, de pe pământ, nimic nu este cuprinsul rugăciunilor, cererilor şi al tuturor eforturilor mele este ca să merităm să petrecem în aşa fel încât în viaţa viitoare să putem fi împreună, fără să mai avem a ne mai teme de ceva. Vremea de acum e scurtă – şi moartea-i va pune sfârşit, – de vom merita so străbatem fiind plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi în veşnicie cu Hristos, şi noi unul cu altul, într-o desăvârşită fericire.

Aşez dragostea ta mai presus de toate şi nimic nu mi-ar fi mai împovărător şi mai asupritor decât a fi în vreo împotrivire cu tine, vreodată. De ar fi să pierd totul, să ajung cel mai sărac dintre oameni, să am de înfruntat cele mai grele primejdii, să sufăr orice, totul voi putea să-l duc, atâta vreme cât dragostea mea pentru tine va fi fericită. Venirea copiilor îmi va umple cea mai mare dintre dorinţe, atâta vreme cât vei avea dragoste pentru mine. Asemenea fie şi simţirile tale…“

Adaugă apoi cuvintele apostolului, din care se arată că alcătuirea unei astfel de legături este după voia lui Dumnezeu: “Ascultaţi ce zice Scriptura: “Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nimic să nu fie pricină de josnicii. Piară bogăţiile, slăvirile acestei lumi, ceea ce iubesc preţuieşte mai mult ca toate“.

Cât aur, ce bogăţii ar putea face atâta plăcere soţiei voastre, ca asemenea vorbe? Şi să nu vă temeţi că dragostea voastră îi va da trufie – spuneţi-i cu inimă deschisă că o iubiţi. Femeile stricate, care lasă pe unul şi iau pe altul, vor putea să-şi facă un laţ din asemenea vorbe, pentru amanţii lor – e şi firesc, – dar o

femeie de bunăcuviinţă, o tânără de bun neam, nu ar putea să se trufească, ci, mai degrabă, s-ar face mai mlădioasă. Arătaţi-i că vieţuirea cu ea vă este nepreţuit, că din această pricină vă place mai bine să staţi acasă decât să ieşiţi în piaţa publică, daţi-i întâietate asupra prietenilor voştri, asupra copiilor voştri, iar aceştia să fie iubiţi din pricina ei.

De face binele, lăudaţi-o, admiraţi-o, dacă săvârşeşte vreo nepotrivire, aşa cum se poate întâmpla oricărei femei tinere, folosiţi sfaturile şi îndemnurile acoperite. Osândiţi cu putere bogăţia şi luxul, – învăţaţi-o să-şi facă podoabă din cinste şi din ruşine – şi cu orice prilej, arătaţi-i tot ceea ce poate fi spre binele ei.

Rugaţi-vă împreună, duceţi-vă, fiecare, cum se cuvine, la biserică; bărbatul să ceară femeii să-i împărtăşească tot ceea ce s-a grăit sau s-a citit în faţa ei şi femeia, de asemenea, bărbatului.

De sunteţi săraci, aveţi în faţă pilda sfinţilor, a lui Petru, a lui Pavel, care au fost mai slăviţi decât toţi regii şi bogaţii. Aflaţi cum şi-au petrecut ei viaţa în foame şi în sete. Spuneţi nevestei voastre că nimic, în această lume, nu-i de temut, decât a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă cineva se căsătoreşte în felul acesta şi cu asemenea gânduri, nu va fi deloc mai prejos decât călugării – şi starea de căsătorie va fi mai de preţ decât necăsătoria.

Nu cercetaţi pe soţia voastră oricum, ci cu bunăvoinţă, cu gingăşie. Acordaţi-i multă atenţie şi ea nu va mai aştepta curtea altor bărbaţi. Aşezaţi-o mai presus de orice, din orice punct de vedere, frumuseţe, înţelepciune – şi lăudaţi-o. Veţi ajunge astfel, ca ea să nu-şi dorească atenţia străinului – ba chiar să nesocotească pe toată lumea, învăţaţi-o să se teamă de Domnul. Toate celelalte vor curge ca dintr-un izvor şi casa voastră va fi doldora de bunătăţi…

Să ne deprindem să fim buni şi blajini cu toată lumea, dar mai ales cu soţiile noastre. Să ne ferim cu grijă de a cerceta prea de-aproape dacă reproşurile pe care ni le fac ele, sunt drepte sau nu. Să nu ţinem decât la un lucru: depărtarea oricărui temei de întristare, aşezarea în casa noastră a unei păci desăvârşite, ca astfel femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se destăinuie ei, după alergăturile şi necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca acolo să găsească aproape de ea, mângâierile dorite.

Femeia dacă a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei să-i îngăduie a face faţă relelor care-l ameninţă. Dacă ea-i virtuoasă şi blajină, nu numai că va aduce bărbatului ei mângâierea tovărăşiei ei, ci, în orice împrejurare, îi va fi de un mare sprijin. Ca un pilot îndemânatic, ea va preface în înseninare, prin dibăcia înţelepciunii ei, furtunile sufletului – şi înţelepciunea ei va fi izvor de întărire.

Când soţii sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va puteamâhni în viaţa aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stăpânesc înţelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de  netrecut şi vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu.

“Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine, în Domnul…” adică din pricina lui Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeşte această supunere nu către un stăpân, ci în supunerea care-şi are singurul temei în fire, în rânduiala cea de la Dumnezeu. “Bărbaţi, iubiţi-vă femeile voastre şi nu vă porniţi împotrivă-le!…“ Vedeţi, aşadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle şi ale unora şiale altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeşti.

El zice aşadar: “Nu vă certaţi” – nimic nu-i mai supărător decât certurile dintre bărbat şi femeie, căci mai supărătoare între toate sunt certurile între cei ce se iubesc. Este o stare de mare amărăciune a te lupta, ca să zic aşa, cu unul din mădularele propriei tale fiinţe.

Datoria bărbaţilor este, aşadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă fiecare săvârşeşte ceea ce-i dator, atunci înţelegerea e de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. Băgaţi de seamă că-i după fire, ca unul să iubească şi altul să asculte. Când cel ce îndrumă iubeşte pe cel ce primeşte îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă aşa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere este ascultarea.

Dacă femeii îi este dată frumuseţea, iar bărbatului dorinţa, este tocmai ca să înlesnească apariţia dragostei. Nu fiţi, aşadar, poruncitori pentru că femeia vă este supusă – şi, voi, femeilor, nu zămisliţi trufie pentru că bărbatul vă iubeşte. Nici gingăşia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu deştepte trufie în sufletul soţului.

Dumnezeu v-a hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiţi din ce în ce mai mult – şi el a făcut aşa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea purta fără trudă îndatorirea de a fi supusă. Nu vă înspăimântaţi de această supunere. A fi supusă celui pe care-l iubeşti, nu-i lucru greu. Iar voi, nu vă temeţi să iubiţi, căci aceea pe care o iubiţi, vă este supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârşi altfel, voi aţi primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiţi, aşadar, legătura pe care o porunceşte dragostea.

Viaţa acestei lumi este alcătuită din două loturi: treburile obşteşti şi treburile casnice. Dumnezeu a făcut două părţi: femeii i-a dat îndrumarea casei, bărbatului, toate treburile Statului, cele privitoare le negustorie, judecăţile, treburile militare şi celelalte ranguri obşteşti. Femeia nu poate mânui arma – ea poate să ţină şi să chivernisească aşa cum se cuvine toate cele casnice. Ea nu-şi poate da întotdeauna părerea într-o problemă obştească, – ci numai în cămin, unde, de atâtea ori este mai bună decât bărbatul. Ea nu poate îndruma cum se cuvine treburile Statului, dar poate creşte, cuviincios, copiii. Poate vedea preluările servitorilor, le poate supraveghea treaba, dând bărbatului toată liniştea, despovărându-i de orice grijă dinlăuntru, – poate avea grija cămării, pregătirea meselor, întreţinerea veşmintelor şi toate celelalte treburi de care nu se cade a se îndeletnici bărbatul, încă un semn al înţelepciunii şi-a orânduirii dumnezeieşti este şi acesta că acela care-i în stare de a face lucrările însemnate, să nu ie poată face pe cele mai mici, în care se arată neîndemânatic, ca, în felul acesta, femeia să aibă un rost însemnat.

Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat îndemânatic în toate aspectele vieţii, femeia ar fi fost marginalizată. Dimpotrivă, dacă ar fi dat îndemânare femeilor la treburile cele mai însemnate şi mai folositoare, le-ar fi făcut să se trufească. Cugetând a întemeia pacea şi păstrând fiecăruia locul cuvenit, el a făcut din viaţa noastră o armonie, dând fiecăruia ce-i este de folos.

Bărbatul care-şi petrece cea mai mare parte din timp în viaţa publică, este prins de treburile obştei. Femeia, stând la ea acasă, ca într-o şcoală a înţelepciunii, reculegându-se în ea însăşi, are putinţa să se dedea rugăciunii, citirilor pioase şi alte înţelepte îndeletniciri. După cum cei ce sălăşluiesc în pustie, nu sunt tulburaţi de nimeni, tot asemenea femeia, trăind mereu în cămin, se poate bucura de o pace fără sfârşit. Ea poate aşadar, să săvârşească, pe socoteala ei, înţelepciunea.

Poate, când bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă liniştea, să-i depărteze din suflet grijile cele închipuite, cugetele de mânie, şi să-l trimită iarăşi la treburile lui despovărat de cele rele – ducând cu el cele bune câştigate acasă. Nimeni nu are o putere mai mare întru a desăvârşi un bărbat şi a-i mlădia sufletul cum vrea, decât o femeie pioasă şi înţeleaptă. Asemenea, de la nimeni altul: stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă un bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieşte. Aş putea arăta mulţi bărbaţi, aspri şi neprimitori de mustrări, care au fost, în felul acesta, mult îmbunătăţiţi de soţiile lor.

Femeia, care împarte cu bărbatul ei şi masa şi patul, care-i mama copiilor lor, care ştie treburile cele văzute şi cele tainice ale lui şi toate celelalte, care-i este alături întru toate, care ţine de el ca trupul de cap, dacă-i înţeleaptă şi ştie cum să se poarte, va veghea mult mai bine şi mai folositor decât oricine ar fi, asupra tovarăşului vieţii ei. Poftesc pe femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare…

Cel ce se căsătoreşte cu o femei bogată, îşi ia mai degrabă un stăpân decât o soţie. Dacă femeile, chiar fără prisosinţa avuţiilor, sunt pline de trufie şi înclinate spre slava cea deşartă, cum vor putea fi suferite de bărbaţii lor, dacă această prisosinţă e şi mai mare? Câţi bogaţi, care s-au căsătorit cu femei de asemenea bogate, nu şi-au mărit avuţia, jertfind bucuria de a trăi şi pacea, având a duce în fiecare zi adevărate bătălii şi trăind în certuri şi neînţelegeri!

Şi câţi săraci căsătoriţi cu femei încă mai sărace decât ei, se bucură de linişte şi văd soarele cu o privire îmbucurată, în vreme ce bogaţii, împresuraţi de îmbuibări, îşi doresc adesea moartea, din pricina femeilor lor; şi să fie despovăraţi de vieţuirea pe care o duc! Ca să se adeverească tuturor că banul nu slujeşte la nimic, dacă nu slujeşte o cauză bună.

Dar ce să vorbesc de înţelegere şi de pace? Dar chiar vorbind numai despre avuţie, adesea-i lucru neînţelept să te căsătoreşti cu o femeie mai bogată ca tine… O femeie virtuoasă, înţelegătoare, modestă, chiar când e săracă, va şti să scoată mai mult din sărăcie decât din bogăţie; dimpotrivă, o femeie stricată, fără frâu, certăreaţă, chiar de va găsi la ea acasă mulţime de comori strânse, le împrăştie mai degrabă decât vântul praful. Şi pricinuind bărbatului o mulţime de necazuri, îi aduce şi repede ruinarea. Nu trebuie să căutăm aşadar, bogăţia, ci o femei vrednică să facă o bună folosire a ceea ce are…

Unul din temeiurile cele mai mari ale căsătoriei este dorinţa de a fugi de păcat, şi a da deoparte orice stricăciune. Orice căsătorie trebuie făcută pentru a sluji şi cultiva bunele moravuri. Şi va fi aşa, de vei fi luat o femeie în stare de a aduce în casa ta înţelepciune, pietate, cumpătare. Frumuseţea trupească, dacă virtutea sufletească nu-i este tovarăşă, poate ţine în mreje pe bărbat douăzeci-treizeci de zile, mai mult nu; ea va lăsa să i se vădească stricăciunea şi vraja s-a risipit.

Dar femeia în care străluceşte frumuseţea sufletului, pe măsură ce vremea trece şi bărbatul cunoscându-i, treptat, sufletul ales, îi insuflă soţiei lui o dragoste din ce în ce mai arzătoare şi întăreşte legătura care-i uneşte. Aşa că, duioşia caldă şi sinceră care dăinuieşte între soţi, alungă orice pricină de alunecare spre stricăciune.

Bărbatul care-şi iubeşte soţia, n-are gânduri neruşinate, el preţuieşte necontenit femeia care-i a lui – şi în felul acesta, prin bunele lor moravuri, aduc ajutorul lui Dumnezeu asupra casei lor.

Mulţi părinţi ca să dăruiască fiului lor un dar frumos, o casă luxoasă, o moşie bogată, fac orice şi pun toate în mişcare. Dar ca sufletul să fie virtuos şi să fie aplecat spre pietate, aceasta nu o iau în calcul.

Iată ceea ce răstoarnă lumea: nu avem grijă de copiii noştri, ţinem seamade averea lor şi le dispreţuim sufletul, îngăduind astfel o purtare care-i curată nebunie. O avere mare, îndestulată, – dacă acel care o posedă, nu o poate chivernisi după virtute, se va prăpădi întreagă şi va pieri odată cu posesorul, dar un om cu suflet mărinimos şi plin de înţelepciune, chiar de nu are nimic acasă,va putea păstra cum se cuvine, bunurile tuturor.

La ceea ce trebuie, aşadar, să lucrăm noi, este nu a-i face pe copiii noştribogaţi în bani, în aur, în prisosinţe de acest soi; ci trebuie aşa să facem, ca ei să fie bogaţi mai presus de toate în pietate, în înţelepciune, în comori de virtute, să aibă nevoie de puţin, să nu fie vrăjiţi de bunurile acestei lumi şi de dorinţele cele nemăsurate. (“Fiecare – zice apostolul – să nu caute binele său, ci al aproapelui“).

Cu cât mai mult temei de grija pentru copiii noştri?

Nu ţi l-am încredinţat de cum s-a născut? va zice Domnul, şi nu te-am investit ca dascăl, protector, sprijinitor şi stăpân? Din mica lui copilărie nu ţi-am poruncit să-l îndreptezi şi să-l conduci?

Ce răsplată vei merita de te uiţi cu nepăsare cum alunecă? Ce-mi spui?

Că-i încăpăţânat şi nesupus? De aceasta, trebuia de la început să te îngrijeşti; când era tânăr, trebuia să- înfrânezi cu tărie, să-l obişnuieşti cu datoria, să-l înveţi, să-i îndrepţi nedesăvârşirile sufletului. Atunci când acest suflet era mai lesne de cultivat, trebuia să-i scoţi spinii, la vremea când, din pricina vârstei, aceşti spini puteau fi smulşi fără trudă. Numai aşa patimile înfrânate n-ar mai fi crescut şi n-ar fi ajuns să nu mai poată fi stăvilite…

Sfântul Ioan Gură De Aur – Cuvinte Alese

sursa

În unii, te poţi încrede numai atâta vreme cât îi ai sub ochi, dar mai mult nu, pentru că, în tovărăşia altora, se fac altfel de oameni. Ca şi apa, ei sau sunt în clocot sau sloi, după vreme. Unii se poartă astfel, pentru că sunt lipsiţi de convingeri temeinice, căci fac parte din adunarea cocoşului de tablă de pe acoperişurile caselor: se schimbă după vânt. Ar fi mai uşor să iei măsură lunii schimbăcioase, ca să-i faci o haină nouă, decât să ştii cu cine ai a face. Ei cred în ceea ce le bagă mai mult în pungă şi trag totdeauna la hanul numit “Lâna de Aur”. Moara lor macină orice fel de seminţe şi umblă după orice vânt, numai bani să iasă. Ca şi broaştele, ei pot să trăiască fie în apă, fie pe pământ şi nu le pasă dacă-i una sau dacă-i alta. Ca şi pisica, ei cad totdeauna în picioare şi se opresc oriunde, dacă le ungi laba. Ei ţin la prieteni, dar dragostea lor e legată de cămara acestora şi, dacă aceasta s-a golit, ei, ca şi şoarecii, fug la altă prăvălie. Ei zic: Să te las, iubito? Nu, câtă vreme mai ai un ban. Când însă începe să-ţi meargă rău, cum o mai şterg! Ca şi guzganii, ei părăsesc corabia care se scufundă.

Când e lipsă de belşug,
Şi aceşti prieteni fug.

Inima lor se ţine de caşcavalul tău. Câtă vreme fierbe oala, şed şi ei pe lângă foc, însă cum ai dat de fundul putinii, o şi şterg în altă parte. Ei cred numai în calul care câştigă la curse şi poartă orice haină le-ai da. Sunt mulţi ca şi scrumbiile care se vând cu duzinele, dar cine dă un ban pe ei îşi pierde banii. Câştigul este dumnezeul lor şi banul le este drag ori de unde l-ar stoarce: fie de la tine, fie de la vrăjmaşul tău. A plătit, sau a luat la rişcă, asta n-are a face, numai bani să iasă. Fie pe şosea, fie pe drumuri dosnice, pentru ei este tot una, numai să se întoarcă acasă cu coşul plin. Sunt buni prieteni cu gâscă, dar vor să-i mănânce bobocii. Câtă vreme apa le învârteşte moara lor, n-o găsesc deloc mocirloasă dar dacă ar duce lipsă de lemne, ar arde şi coşciugul mamei lor şi ar vinde chiar pe tatăl lor, dacă oasele bătrânului le-ar aduce vreun ban. Nu pierd nici un prilej ca să se îmbogăţească.

Alţii sunt schimbăcioşi, fiindcă ţin morţiş să fie bine cu toată lumea. “Bine că te-am găsit!” strigă ei de îndată ce întâlnesc pe cineva, fie acela un călător, fie un hoţ la drumul mare. Ei sunt atât de buni din fire, că negreşit trebuie să se înţeleagă cu oricine. Creierul lor este în capul altora. Dacă ar fi la Roma, ar săruta papucul papei, dar acasă răguşesc strigând: Jos cu papa! Ei laudă pe popa din cutare loc, fie că biserica era papistă, fie altfel. Ei sunt numai slugile împrejurărilor, cu nădejdea că şi împrejurările le vor sluji lor. Ei fac parte din partidul care poartă culoarea de galben, dar nu la butonieră, ci în palmă. Moaie-i în unt şi-i poţi mânca în loc de napi. Trage-i de funie şi-i vei face să sune ca nişte clopote, fie ca la mort, fie ca la nuntă. Şira spinării le lipseşte şi-i poţi îndoi ca pe-o trestie, fie înainte, fie înapoi, cum vrei. Ei sunt ca şi stridiile: cine le deschide, le poate da şi cu piper. E dulce cu tine şi cu duşmanul tău. Gura lor suflă şi cald şi rece. Ei încearcă să fie slugi la amândouă partidele şi merită să li se dea cu piciorul de amândouă părţile ca la o minge de fotbal. Unii sunt făţarnici din fire, alunecoşi ca tipării şi bălţaţi ca iapa cutărui boier. Ca şi un om beat, ei n-ar fi în stare să umble drept, chiar dacă ar vrea. Ei o iau când încoace, când încolo, ca un drum de ţară. S-au născut din sămânţa lui Iuda. A măslui cărţile este jocul ce le place mai mult iar cinstea este groaza lor. Pe limbă au miere, dar în inimă fiere. Sunt o corcitură ca şi câinele ţiganului. Ca şi pisica, ei au labe moi, dar duc în ele ghiare ascuţite. Dacă dinţii nu le sunt stricaţi, atunci limba le este stricată şi inimile le sunt ca nişte morminte pline cu oasele morţilor. Dacă a spune adevărul sau a minţi ar aduce acelaşi folos, lor le-ar veni mai bine să mintă, fiindcă minciuna se potriveşte pentru firea lor, ca noroiul pentru porc. Ei se gudură, te linguşesc şi dau din coadă şi te perie, căci, ca şi melcii, îşi croiesc drum prin balele lor, dar în inima lor te urăsc şi pândesc numai clipa potrivită ca să-ţi înfigă cuţitul. Fereşte-te de cei ce vin din cetatea înşelăciunii: Domnul “Cel cu două feţe”, domnul “Vorbă frumoasă” şi domnul “Cel cu două limbi” care sunt vecini şi de care cată să stai cât mai departe. Ei sunt ca nişte barcagii care într-o parte se uită şi într-alta vâslesc, sunt înşelători ca făgăduinţele Diavolului şi neînduplecaţi ca moartea şi mormântul. Sunt ca şi acul de argint: frumos când e afară, dar groaznic înăuntru.

Cea mai ticăloasă vermină o alcătuiesc pungaşii religioşi şi mă tem să nu fie aşa de mulţi ca guzganii într-un vechi hambar cu orz. Ei sunt ca unele mere: frumoase pe dinafară, dar stricate pe dinăuntru. Îşi acopăr pielea neagră cu pene albe. Sâmbăta şi duminica sunt pentru ei două zile cu totul deosebite. Ei se tem mai mult de predicator decât de Domnul. Evlavia lor stă în a maimuţări ce fac cei evlavioşi, dar miezul le lipseşte În buzunar, au carte de cântări creştineşti, dar gura le cântă prostii. Hainele de sărbătoare sunt partea lor mai bună, cu cât te apropii însă mai mult de inima lor, cu atât găseşti mai multă murdărie. Vorbesc ca nişte papagali, dar purtarea nu li se potriveşte cu vorba.

Unii caută muşterii prin aceasta şi câte o vorbă evlavioasă, aruncată în treacăt, este un mijloc ieftin de a face reclamă şi ce plăteşte pentru scaunul lui în biserică scoate dând lipsă la cântar. Negustoria lor nu este o închinare adusă lui Dumnezeu, ci fac din închinare o negustorie. Alţii, mai nevoiaşi, merg la biserică, fiindcă sunt ajutaţi. Câteva bătrâne au nevoie de un binecuvântat loc în azil şi de aceea, în fiecare duminică binecuvântată, ascultă predica binecuvântată a binecuvântatului predicator şi astfel sunt mereu binecuvântate. În lipsă de credinţă, le convine dragostea (1 Corinteni 13) şi ştiu ce să facă pentru ca să li se pună unt pe pâine.

Alţii, pentru a-şi linişti cugetul, scot la iveală partea văzută a religiei lor şi o folosesc ca pe un leac de pus pe rănile lor şi, dacă ar fi cu putinţă să împace cerul, aşa cum îşi împacă cugetul lor, ar fi bine de ei. Mi-a fost dat să întâlnesc oameni care cu gura au mărturisit sus şi tare creştinismul lor, dar care, pe cât puteam să văd, o făceau numai în dorinţa de a fi socotiţi că şi ei sunt ceva. Şi-au strâns în jur un mic cerc de prieteni care credeau vorbele lor frumoase şi primeau tot ce le plăcea să li se spună drept cuvânt de Evanghelie. Părerea lor trecea drept adevărată măsură a vredniciei unui predicator, toate erau judecate după conştiinţa lor şi aveau la îndemână o grămadă nesecată de istorisiri (experienţe) din cele mai straşnice pentru cei ce aveau dorinţa după ceva nemaipomenit. Însă, dacă pe lângă toate acestea, ar fi binevoit să săvârşească nişte fapte de adevăraţi creştini, atunci cu cât mai bine ar fi tras în cumpănă vieţile lor. Aceşti oameni sunt ca şi cucuvelele, care par a fi nişte păsări mari, dar care, în realitate, nu-s decât pene. În amurg, se arată uimitor de înţelepţi, când însă vine ziua, sunt nişte nătăfleţi.

Făţarnicii de toate soiurile sunt o scârbă şi cine are de a face cu ei se va căi amar. Cine caută să înşele pe Dumnezeu este gata să înşele şi pe aproapele său. Un guiţat mare, de obicei, ne spune că nu e nici pic de lână. Reclama zgomotoasă înseamnă mai totdeauna marfă proastă. Sunt unele coşuri de vatră aşa de încăpătoare, că te aştepţi să vezi în ele şunci şi slănină, dar când te uiţi în sus pe ele, nu vezi decât cârligele goale şi funingine. Morile de vânt ale unora nu sunt decât nişte spărgătoare de nuci şi elefanţii lor tot aşa de mici ca purceii care sug. Nu toţi, câţi merg la biserică sau la adunare, se şi roagă cu adevărat în duh şi adevăr, nici toţi, câţi cântă foarte tare, laudă pe Dumnezeu, nici toţi, câţi îşi lungesc faţa sunt cei mai serioşi.

Ce dobitoace ticăloase trebuie să fie făţarnicii! Dihorii şi nevăstuicile sunt un nimic pe lângă ei. Mai bine să fii un câine mort decât un făţarnic viu. Negreşit că Diavolul se bucură când vede pe făţarnici jucându-şi jocul lor, căci el ispiteşte pe adevăraţii creştini, dar pe aceşti oameni îi lasă în pace, fiindcă e sigur de ei. El n-are nevoie să împuşte raţe şchioape, fiindcă pe acelea le adună câinele lui oricând.

Fiţi încredinţaţi, prieteni, că, dacă o linie dreaptă nu ajunge la ţintă, cu atât mai puţin una strâmbă. Ce s-a dobândit prin vicleşug este un câştig primejdios. O mască îţi va da poate o pace de o clipă, însă înşelătoria se va răzbuna şi urmarea va fi durere. Cinstea este cea mai bună politică. Şi, dacă nu merge cu pielea leului, nu încerca niciodată cu a vulpii. Faţa şi mâinile tale să fie ca arătătorul de pe cadranul unui ceas, spunând totdeauna ce se petrece înăuntru. Lasă-i mai bine să râdă de tine, fiindcă ai spus adevărul pe faţă, decât să te laude pentru şiretlicul tău. O purtare cinstită poate să-ţi aducă neplăceri, dar este mai bună decât viclenia. În cele din urmă, cei drepţi îşi vor primi răsplata, însă cei prefăcuţi, atunci, vor merge în cer, când un om, cu o piatră de moară la fiecare subsuoară, va trece înnot Oceanul Atlantic.

de Charles Haddon Spurgeon

Aş dori ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să soco­tească şi de fapt, nu cred că un om poate să ştie prea multe lucruri. Să nu uităm însă că a avea multe cunoştinţe nu înseamnă a avea o bună creştere şi sunt milioane de oameni care ştiu să scrie şi să citească şi totuşi sunt tot atât de neştiutori ca şi viţelul vecinului, care nu cunoaşte nici pe mama lui. Dacă te gândeşti mai adânc, acesta este un lucru care-ţi sare numaidecât în ochi ca şi nasul din mutra cuiva. A şti să scrii şi să citeşti înseamnă a avea unelte de muncă, dar dacă nu te foloseşti de ele şi nici de ochii şi de urechile tale, n-ai nici un folos de ele. Fiecare om ar trebui să cunoască bine lucrul care-l priveşte de aproape şi prin care poate să ajungă cât mai folositor. Daca o pisică ştie să prindă şoareci şi o găină să facă ouă, cu aceasta ele cunosc tot ce este mai potrivit pentru ceea ce au şi fost făcute. De puţin folos este calului să ştie să zboare, nu e deajuns să poată să meargă bine în trap? Un om de la ţară ar trebui să înveţe tot ce stă în legătură cu munca câmpului, potcovarul să studieze copita calului, lăptăreasa să fie pricepută în smântânirea laptelui şi facerea untului şi nevasta plugarului să fie învăţată în ştiinţa gătitului, a coacerii pâinii, a spălatului şi cârpitului rufelor. De aceea şi Ion Plugarul îndrăzneşte să spună că acei bărbaţi şi acele femei, care n-au învăţat ce trebuie să ştie din îndatoririle lor, sunt foarte neştiutori, chiar dacă ar şti să spună cum se zice pe greceşte crocodil, sau chiar dacă ar putea să scrie o poezie despre un cărăbuş. Ce des se adevereşte vorba: Ion s-a dus la învăţătură ca să ajung-o secătură! Dacă un om cade într-un râu, este mai de folos pentru el să ştie să înoate decât să cunoască toată ştiinţa matematicilor, şi totuşi, cât de puţini tineri învaţă să înoate! Fetele învaţă dansul şi limba franceză, pe când cusutul şi cunoaşterea limbii lor le-ar fi de o sută de ori mai de folos. În aceste vremuri grele, când trebuie să-ţi câştigi pâinea, o meserie bună şi o sănătoasă de­prindere de a cheltui cu economie ar fi mai de folos, decât toţi clasicii la un loc. Dar cine mai vorbeşte astăzi de un învăţământ practic în şcolile noastre? Învăţătorii noştri s-ar îmbolnăvi de nervi, dacă li s-ar cere să înveţe pe copiii unor oameni săraci să sape cartofi, sau să sădească varză. Şi totuşi cât bine n-ar ieşi dintr-asta! Dacă-i vorba să creşti un copoi sau un prepelicar, îl dresezi în vederea acestui scop, de ce nu s-ar face acelaşi lucru şi cu omul? Iată ca­re ar trebui să fie lozincă: Fiecare să fie crescut potrivit cu meseria lui şi în meseria lui să fie maestru. Este foarte frumos ca Stan şi Bran să cunoască geografia, dar nu uitaţi să-i învăţaţi să-şi lustruiască ghetele şi să-şi poată coase un nasture la pantaloni. Cât despre Ana şi Maria, din partea mea, să cânte la pian şi din gură cât or pofti, dar mai întâi să ştie să cârpească un ciorap şi să facă o cămaşă. Când vor îndrepta legea învăţământului, să nădăjduim că vor pune acolo şi un articol ca să fie învăţaţi copiii cum să-şi împlinească simplele şi sănătoasele lor datorii casnice, cerute de bunul simţ, nu numai cititul, scrisul şi socotitul. Dar, dacă trebuie să înveţe copiii lucrurile ce­rute de bunul simţ, de unde am lua învăţătorii? Foarte puţini oameni au bunul simţ într-o măsură mai mare, iar aceia care îl au nu cred că s-ar apuca să deschidă vreodată o şcoală. O mulţime de fete nu învaţă nimic alta decât fleacuri, pe care le numesc educaţie aleasă. Iată, de pildă, pe sărmanul Boierescu, om cu şase fete şi cu o leafă de două mii de lei pe lună. Niciuna din fetele lui nu este de vreun ajutor în casă, fiindcă mamei lor i-ar veni rău să vadă pe domnişoara Fifi cu mâinile crăpate de spălatul rufelor lor, sau pe domnişoara Dorina înţepându-şi puţin mâinile, dacă s-ar apuca să culeagă câteva agrişe pentru dulceaţă. Ar râde şi curcile de ele când le-ar auzi vorbind de mode şi de maniere elegante, deşi, ca zestre, n-au nici jumătate din cât au fetele precupeţului de jos, care-şi câş­tigă singure pâinea şi pun deoparte cât pot pentru timpul când vreun tânăr le va cere în căsătorie. Crede-mă: cine va lua de soţie pe vreuna din aceste domnişoare atât de mofturoase ar fi tot atât de păcălit ca şi când ar fi luat o păpuşă de ceară. Mi-aş aprinde paie în cap, dacă Madam Boierescu m-ar auzi spunând aceste vorbe şi totuşi eu spun apăsat că ea şi fetele ei sunt nişte neştiutoare, foarte neştiutoare, fiindcă nu ştiu nici măcar ce le-ar fi de neapărată trebuinţă.

În ziua de astăzi, orice cârpaci se crede meşter, orice măgar se crede destul de bun ca să fie unul din caii regelui. Orice opaiţ se crede soare. Dar când un om îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune şi cu un guler ca de hârtie, cu monoclu la ochi, cu lanţ la brâu, cu baston în mână şi cu un cap sec, îşi închipuie că ceilalţi oameni nu văd din mofturile şi lăudăroşiile lui cât de lipsit de pricepere este, trebuie să fie un neştiutor, foarte neştiutor, fiindcă nu se cunoaşte pe sine însuşi. Neghiobii îmbrăcaţi după ultima modă se cred grozavi, dar nimeni nu mai crede ca ei. Maeştrii de ceremonii şi croitorii pot să împopoţoneze pe un prost, dar nu pot să facă dintr-o secătură om. Vop­seşte o piatră de moară cât vrei: din ea nu vei scoate un caşcaval.

În părţile noastre, sunt o mulţime de poeţi sau cel puţin o mulţime de inşi foarte neştiutori care se cred po­eţi. Şi unii din ei vin de mă pisează din cale afară pe motiv că am scris şi eu o carte şi de aceea să ascult la bazaconiile lor. O prostie este însă o prostie, fie că este în versuri, fie că nu este, tocmai ca o monedă falsă, care nu-i bună de nimic, fie că ar suna, fie că ar zăcea liniştită. Ascultă Ioane, îmi zise unul din ei, ţi-aş citi câteva versuri, de ale mele. Foarte mulţumesc, i-am răspuns, astăzi nu mă simt într-o dispoziţie tocmai poetică. Bineînţeles că pentru aşa ceva nici mâine nu voi fi mai dispus ca astăzi. Ce drept are acest om să arunce gunoiul lui la uşa mea? N-am eu destul? N-am de gând să las să-mi răsune în urechi hodo­rogitul unui butoi gol sau nişte versuri cizmăreşti. Însă unii pun în versuri lucruri mai însemnate fără să se creadă poeţi. Într-o zi, unul zise: E păcat să furi un ac, dar altul îi răspunse: Şi mai rău să furi spanac. Iată o poezie pe înţelesul tău, zise groparul când scrise trei rânduri pentru mormântul unui sărac:

Aici zac eu
Lovit de-un glonte
În ochiul meu.

Negustorii care depun economiile lor la vreo societa­te şi se aşteaptă să le vadă iarăşi, sau dau cu împrumut cu nişte dobânzi scandaloase şi nădăjduiesc să facă dintr-asta avere, trebuie să fie nişte neştiutori. Asta ar fi tot aşa, ca şi cum ai atârna o oală de lemn deasupra focului ca să-ţi fierbi borş în ea sau ai semăna fasole într-un râu cu gând că ai să culegi recoltă frumoasă.

Oamenii care se încred în avocaţi şi în cămătari (fie evrei sau Neamuri) şi împrumută bani ca să-i speculeze şi-şi închipuie că sunt foarte norocoşi, nu sunt decât nişte neştiutori. Chiar gâscanul de pe câmp nu s-ar lăsa momit aşa de prosteşte, fiindcă şi el ar simţi că cineva încearcă să-i smulgă penele şi nu s-ar lăuda cu această operaţie.

Cine-şi dă banii pe băutură măgulit de temenelile cârciumarului şi de vorba cu care-l întâmpină: Ce mai faci, voinicule? este un mare gogoman. Cântecul cârciumarului este: Ai bani? Poftim, ia loc! N-ai? Caută-ţi de drum! Vulpea se uită cu jind la caşcaval şi, dacă n-ar fi vorba de caşcaval, nici nu s-ar uita la corbul de pe cracă. Nu pui slănină în cursă, ca să hrăneşti şoareci, ci ca să-i prinzi. N-aprinzi focul de dragul scrumbiei, ci ca s-o frigi. Oamenii nu deschid cârciumi pentru binele muncitorilor şi, dacă acesta le-ar fi gândul, ţinta nu şi-ar mai atinge-o. Cum pot oamenii să ciocnească paharele pentru norocul casei? Dacă cheltuiesc bani pentru propăşirea unei case,, apoi aceea să fie casa mea, nu a cârciumarului. Rea este fântâna în care trebuie să torni apă şi cârciuma este un prieten rău, care-ţi ia tot şi nu-ţi lasă decât drojdii şi dureri de cap. Cine numeşte prieteni pe aceia care-l îmbie să şadă ceasuri întregi la băutură, este un neştiutor, foarte neştiutor. “Leul”, “Lupul”, “Ursul Alb”, “Vulturul” şi cum le-o mai zice, sunt toate animale de pradă şi trebuie să fie cineva nebun, ca să-şi pună singur capul între fălcile şi ghiarele lor.

Cine crede că un partid sau altul ne vor uşura birurile trebuie să se fi născut în zodia proştilor şi cine-şi închipuie că Consiliul parohial sau adunarea enoriaşilor vor fi vreodată dezbărate de orice matrapazlâc trebuie să fi fost crescut într-o şcoală ajutătoare. Cine se încrede în făgă­duinţele făcute la alegeri are urechi lungi şi poate să încerce gustul mărăcinilor. Domnul “O fi” a dat raită prin­tre lucrători cerându-le voturile şi s-a lăudat că va face fel de fel de lucruri bune pentru ei. Da, la Sfântul Aş­teaptă! Cei ce aşteaptă ca “prietenii muncitorilor” să facă ceva pentru ei, sunt neştiutori, foarte neştiutori. Din clipa în care-şi ocupă locurile ca aleşi ai naţiunii, nu vor apăra pricinile lor, afară doar de cazul când ar fi în joc vreun interes de-al lor (al celor aleşi).

A împrumuta o umbrelă şi a aştepta să ţi-o aducă înapoi, a face cuiva un serviciu şi a te aştepta ca la nevoie şi acela să-ţi facă unul, a trage nădejde că vor tăcea din gură unele femei rele de gură, a căuta să fii pe placul tuturor, a crede că gurile rele vor vorbi bine de cineva sau a socoti că vei afla, din ce spune lumea, adevărul des­pre o întâmplare, sunt dovezi de o mare neştiinţă. Cei ce cunosc lumea mai de aproape, tocmai aceia se încred mai puţin în ea, dar n-au minte cei ce se încred în ea cât de puţin, căci ai putea tot aşa de bine să te încrezi în copita unui cal sau în colţii unui câine. Încrederea în alţii a dus pe mulţi la pierzare. Cine-şi lasă afacerile pe mâna unui logofăt sau a slugilor şi aşteaptă că vor fi bine îngrijite, trebuie să fie neştiutor, foarte neştiutor. Şoarecele ştie când pisica nu-i acasă, iar servitorii ştiu când stăpânul nu-i acasă. Lucrătorul când nu mai este supravegheat, se lasă pe tânjală: cel puţin în nouă cazuri din zece, aşa se întâmplă. Mă duc eu însumi şi Am eu grijă sunt doi buni servitori la moşie. Cine stă în pat pe pernă moale cu gândul că treaba merge de la sine, este un neştiutor, foarte neştiutor.

Cei ce se dedau la băutură şi trăiesc în desfrâu şi apoi se miră că obrazul le este atâta de buhav şi punga atât de goală, ar înceta să se mai mire, dacă ar avea un dram de minte. Cine se duce la cârciumă, ca să afle fericirea, este ca unul care s-ar sui într-un pom, ca să prindă peşte. Toată mintea lor ar încăpea într-o găoace de ou, altminteri n-ar fi atât de proşti încât să creadă că pot găsi sprijin şi mân­gâiere unde acestea există tot atât de puţin ca o vacă într-un cuib de cioară. Din nefericire însă, acest soi de nătăfleţi se găsesc pe toate cărările şi sunt mai mulţi decât şoarecii într-un stog de grâu. Tare i-aş mai trimite în ţara lui Cremene, unde ar căpăta câte un pol pe zi numai ca să doarmă. Dacă cineva ar fi în stare să arate leneşilor urmările vieţii lor rele, poate că s-ar schimba, dar nu sunt sigur de asta, fiindcă ei, deşi le văd, continuă totuşi să fa­că la fel, ca şi fluturele de noapte, care-şi pârleşte aripile la flacără şi tot se mai aruncă în lumânare. Fără îndoială că haimanalele care stau cu mâinile-n sân şi cu nasul în băutură şi trag nădejde să propăşească, sunt nişte neşti­utori, foarte neştiutori.

Când văd o tânără tunsă şi vopsită pe faţă, acoperită cu voaluri şi mătăsuri, întorcându-şi capul la dreapta şi la stânga, ca şi cum fiecare ar trebui s-o admire, sunt încre­dinţat că este o neştiutoare, foarte neştiutoare. Oamenii cu judecată nu se căsătoresc cu garderobele sau cu cutiile cu pălării; ei au nevoie de o nevastă cu scaun la cap şi acest soi de femei se îmbracă cu bun simţ, nu bătător la ochi. Socotesc iarăşi că aceia care îşi bat joc de lucrurile lui Dumnezeu şi se consideră prea deştepţi ca să mai crea­dă în Biblie sunt nişte capete seci. De obicei, ei se folosesc de vorbe mari şi fac pe grozavii. Dacă-şi închipuie însă că pot să clatine credinţa unor oameni serioşi care au experimentat puterea harului lui Dumnezeu, sunt nişte neştiutori, foarte neştiutori. Cine priveşte răsăritul şi apusul soarelui şi nu vede în aceasta urmele paşilor lui Dumnezeu trebuie să fie sufleteşte mai orb decât o cârtiţă şi nu face să trăiască decât pe sub pământ. Cât pentru mine, Dumnezeu parcă-mi vorbeşte prin fiecare floare şi firicel de iarbă, parcă mă priveşte cu bunătate din fiecare stea, îmi şopteşte prin orice boare a dimineţii şi strigă la mine prin orice furtună. Este de mirare că atâţia domni bine crescuţi nu văd nicăieri pe Dumnezeu, pe când Ion Plugarul Îl simte pretutindeni! Ion nu doreşte să-şi schimbe cu nimeni soarta, fiindcă simţul stării de faţă al lui Dumnezeu este mângâierea şi bucuria lui. S-a zis că omul este Dumnezeul câinelui, aceşti oameni tre­buie să fie însă mai răi decât câinii, dacă nu vor să asculte de glasul lui Dumnezeu, fiindcă un câine ascultă de stă­pânul lui când acesta îl cheamă fluierând. Oamenii aceia se numesc ei singuri “filozofi”, adevăratul lor nume este însă de “nebuni”, pentru că: Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu. Oile ştiu când vine ploaia, rândunelele prevăd iarna şi chiar porcii, se zice, îşi dau seama când vine vremea rea. Cu cât mai rău trebuie să fie acela care trăieşte acolo unde Dumnezeu este pretutindeni şi totuşi nu-L vede! Aceasta dovedeşte că un om poate să fie tobă de carte şi totuşi să fie un neştiutor, foarte neştiutor.

de Charles Haddon Spurgeon

Muncă din răsputeri, iată marea taină a izbânzii. Trân­dăvia nu poate să aducă decât zdrenţe şi sărăcie. Sudoa­rea frunţii este singura materie din care se poate face aur. Cine nu va asuda nu va avea. Cine vrea să aibă cuibul ciorii trebuie să se suie pe copac. În ziua de astăzi, fiecare trebuie să-şi clădească binele casei sale. Mânecile sufle­cate îţi aduc cea mai bună îmbrăcăminte şi cui nu-i este ruşine să poarte şorţ, va fi curând în stare să se lipsească de el. Hărnicia este mama norocului, aşa zicea bietul Nae, iar Trândăvia este perna Diavolului, zice Ion Plugarul.

Apreciază puținul…

Credeţi în propăşirea care se face pas cu pas şi nu nădăjduiţi să ajungeţi bogaţi dintr-o săritură. Lăcomia de a tot strânge nu măreşte averea. Lăcomia strică omenia şi încetul cu încetul se face oţetul. Încet şi sigur e mai bi­ne decât iute şi uşuratic. Câştigul zilnic pe care îl aduce stăruinţa îmbogăţeşte pe un om mai degrabă decât câşti­gurile neaşteptate ale speculaţiilor. Peştii mici sunt dulci. Cât de puţin tot e bun la ceva, a zis scroafa înghiţind un ţânţar. În fiecare zi, câte un fir, faci un scul pe an. Cără­midă peste cărămidă, faci o casă. Ar trebui ca înainte de a merge, să te târăşti, întâi să mergi, apoi să alergi şi întâi să alergi şi după aceea să călăreşti în fuga mare. Cu cât te grăbeşti mai mult să ajungi bogat, cu atât mai târziu ajungi la ţintă. Graba se împiedică de înseşi călcâiele ei. Cine se suie în pripă cade pe neaşteptate.

Lucrează cu ceea ce ai

Este rău să începi o afacere, fără să ai capital. A face negustorie cu punga goală este lucru greu. Trebuie să pui un ou în cuibar, dacă vrei ca găina să-ţi mai pună al­tele acolo. E adevărat că trebuie să faci pâine cu făina pe care o ai, dacă însă sacul îţi este gol, atunci e mai bine să nu te faci brutar. Este mai uşor să faci cărămidă fără paie, decât să faci bani fără să ai cu ce să te apuci de treabă. Tinere, rămâi, un timp mai lung, ucenic, până ţi-ai strâns câteva mii de lei apoi zboară când îţi vor fi crescut aripile. Dacă vei începe prea devreme, ai s-o păţeşti ca puiul de cioară care şi-a frânt gâtul, când a încercat să zboare înainte de a fi făcut aripi. Orice ţâr vrea să ajungă balenă, dar este cuminte să fii peşte mic, câtă vreme apa este mică. Când însă iazul a ajuns a fie destul de mare, atunci poţi să te avânţi în ea cât pofteşti. A face negustorie fără capital se cheamă a clădi case fără cărămizi, a aprinde focul fără surcele, a arde lumina fără fitil şi toate acestea duc pe om la înşelăciuni şi ajunge de nu ştie cum să se mai descurce.

Nu te lăsa de o negustorie mică până nu vezi bine că în alta mai mare ai putea să câştigi mai mult. Chiar fărămiturile sunt şi ele pâine. Mai bine să ai un cal prost, decât un grajd gol. Mai bine o jumătate de pâine, decât deloc. Mai bine puţină mobilă, decât casa goală. În aces­te vremuri grele, cine poate să şadă pe o piatră şi să-şi mănânce pâinea, face bine să nu se mute de acolo. Din rău în mai rău, e o proastă îmbunătăţire. O coajă de pâi­ne este o mâncare sărăcăcioasă, dar şi mai sărăcăcios lucru este să n-o ai nici pe aceea. Nu sări din lac în puţ. Adu-ţi aminte că mulţi oameni au avut câştiguri mari în prăvălii mici. O negustorie mică şi cu câştig este mai bună decât una mare cu pagubă, căci este mai bun un foc mic care te încălzeşte decât unul mare care te pârleşte. Şi dintr-o ţeava mică, poţi să aduni apă multă, dacă ţii mereu găleata unde curge. Iepuri mari se pot vâna şi într-o pădure mică. O oaie se poate îngraşă într-o păşune mică şi poate să moară de foame într-o pustie mare. Cine se apucă de prea multe deodată prea puţin folos va avea. Două prăvălii sunt ca două scaune: cazi la pământ între ele. Poţi să rupi sacul, dacă vrei să-l umpli peste măsură şi poţi să te ruinezi, dacă eşti prea lacom de avere.

Sunt peşti mari în ape mari

Dar bagă de seamă că în ele poţi să te şi îneci.

Fă puține schimbări…

Fă cât mai puţine schimbări în viaţa ta: pomii sădiţi de prea multe ori prea puţină roadă aduc. Dacă într-o parte ai greutăţi, le vei avea şi în alte părţi. Dacă te muţi de pe vale, pentru că este prea umedă, vei găsi poate că pe deal este prea frig. Este vreun loc în care măgarul să n-aibă de lucru? Unde poate să trăiască o vacă, fără să fie mulsă? Unde vei găsi pământ fără pietre sau carne fără oase? Pretutindeni, pe acest pământ, omul trebuie să-şi mănânce pâinea cu sudoarea frunţii. Ca să fugi de trudă, trebuie să ai aripi de vultur. Schimbarea nu-i totdeauna spre bine, zicea porumbelul când era scos din laţ, ca să fie băgat la frigare. E şi un timp nimerit pentru schimbare şi atunci dă serios din coate, pentru că găina, dacă stă pe ouă, nu capătă orz. Dar nu umbla de colo până colo, căci piatra, care se tot mişcă din loc, puţin muşchi prinde. Ţine-te de ea, iată ce aduce biruinţa. Cine rabdă până la capăt va birui. Asta, aceea şi orice, toate la un loc nu dau decât un nimic, pe când cine rămâne călare pe un singur cal ajunge ţinta cu vremea. Sămânţa creşte într-un singur pământ, pasărea îşi cloceşte ouăle într-un singur cuib, pâinea este coaptă într-un singur cuptor şi peştii trăiesc într-un singur râu.

Iubește-ți munca…

Să nu-ţi închipui că eşti prea bun pentru ocupaţia pe care o ai. Cine îşi dispreţuieşte munca se ceartă cu pâinea şi cu ciorba sa. Vai de fierarul care se teme de scântei! Orice meserie îşi are neplăcerile ei, nu numai cea de coşar. Dacă marinarii n-ar vrea să meargă pe mare, de teamă să nu se ude, dacă brutarii s-ar lăsa de meseria de a coace pâine, fiindcă-i dogoreşte cuptorul, dacă plugarii n-ar mai voi să are din pricina frigului şi croitorii nu ne-ar mai coase haine, ca să nu-şi înţepe degetele, în ce încurcă­tură am ajunge? Nerozie, dragul meu, nu altceva! De o meserie cinstită, nimeni să nu se ruşineze. Nu te teme să-ţi murdăreşti mâinile, pentru că este destul săpun pe lume. Meseriaşului destoinic îi convine orice meserie. Un cap priceput scoate aur şi din gunoi. Chiar şi la chibrituri se câştigă ceva, dacă vinzi multe.

Să nu-ţi pese de mirosul greu,

Căci frumos îţi sună banul tău

Nu poţi să scoţi miere, dacă ţi-e frică de albine, nici să semeni grâu, dacă te temi să nu-ţi murdăreşti cizmele cu noroi. Tinerii prea delicaţi ar face mai bine să se mute în Ţara Închipuirilor, unde oamenii îşi câştigă viaţa pur­tând cizme de lac şi mănuşi de mătase. Când drugii de fier se vor topi la bătaia vântului de miază-zi, când câmpul va fi desţelenit cu scobitori, când vapoarele vor fi mânate cu evantaiul, când semănăturile vor fi îngrăşate cu parfum şi când cozonacii vor creşte în ghivece de flori, atunci vor sosi vremuri bune şi pentru filfizoni. Însă până va veni împărăţia de o mie de ani mai este şi până atunci cu multe vom avea de furcă şi este mai bine să ne învăţăm să purtăm poverile din vremea de faţă, decât să umblăm hai-hui după un loc unde vom găsi lucruri şi mai grele de răbdat.

Dă-i mereu, iată lozinca, în lume vom avea multe necazuri. Fiecare trebuie să vâslească cu lopeţile pe care le are şi, pentru că nu ne stă în putere să alegem vântul, să plutim cu acela pe care ni-l trimite Dumnezeu. Cu sârguinţă şi cu răbdare se înaintează în cele din urmă. Dacă pisica stă destulă vreme în faţa găurii, va prinde şoarecele. Nu te lăsa, scoate varză şi lăptuci gustoase de unde alţii nu scot decât spini. Ca plugar, eu ştiu că ogorul nu se ară decât mergând mereu când în sus, când în jos, de la un capăt la altul şi mereu tot aşa şi nu poţi străbate dintr-odată un pogon de pământ. Cine munceşte mereu, dă bulgării la o parte şi trage brazdă după brazdă, acela va lucra tot ogorul, pe când leneşul stă şi moţăie.

Folosește timpul potrivit…

Fii cu ochii-n patru. Păsările, care dorm, le fură vul­pea. Cine nu stă la pândă nici nu prinde. Nebunii întreabă mereu cât e ceasul, însă înţelepţii ştiu când e vremea potrivită. Macină-ţi grâul câtă vreme bate vântul şi, dacă nu, nu mai cârti împotriva providenţei lui Dumnezeu, care trimite oricărei păsări hrana ei, dar nu i-o aruncă în cuib. El ne dă pâinea cea de toate zilele, dar numai prin munca noastră. Apucă timpul de moţul din faţă. Scoală-te de dimineaţă şi prinde prilejul. Ceasul de dimineaţă poartă aur în gură. Pe cine rămâne cu căruţa la urmă îl orbeşte praful, deci scoală-te de dimineaţă şi vei avea spor toată ziua.

Șmecheriile…

Nu alerga la înşelăciuni şi la şmecherii murdare ca să faci parale. A linge miere de pe mărăcini nu va fi nicioda­tă o afacere bună. Un om cinstit nu se face câine ca să capete un os de ros. E primejdios lucru să umbli pe gheaţa Diavolului, căci, pe astfel de gheaţă, te dai frumos, dar te vei alege cu o cădere dureroasă, dacă nu cu altceva şi mai rău. Cine vrea să mănânce dintr-un blid cu Diavolul, are nevoie de o lingură lungă. Nu te arunca niciodată în pierzarea veşnică de dragul banilor. Aceasta ar fi, ca şi cum te-ai îneca într-un puţ, ca să iei o înghiţitură de apă. Nu te apuca de nici un lucru de care s-ar putea să-ţi pară rău. Mai bine să umbli desculţ decât să umbli în trăsură spre iad şi mai bine să piară de foame pasărea decât să fie îngrăşată pentru frigare. Prost câştig are un şoarece să roadă dintr-un caşcaval, dacă este prins în cursă. Bagă bine la cap: ori câştig cinstit ori niciunul, căci câştigul dobândit cu înşelătorii înseamnă o pagubă veşnică.

Marfa bună, cântăreala dreaptă şi preţuri potrivite aduc clienţi în prăvălie, dar nimeni nu va lăuda o prăvălie în care a fost înşelat. Cine înşală nu propăşeşte decât în oraşele mari, unde vin destui muşterii de pripas de pe urma cărora să trăiască. Înşelătorul poate să nimerească ţinta câteodată, dar numai cinstea este cel mai bun lucru. Punga înşelătorului este spartă. Cui poartă ghete de furat îi vor ieşi băşici pe picioare. Omul ale cărui degete sunt ca ramurile date cu clei de prins păsări, va vedea că de degetele lui se prind şi alte lucruri, nu numai bani. Ţiparul furat se preface în şarpe. Cu cât vulpea fură mai des cu atât este vânată mai iute. Dacă un pungaş vrea să facă afaceri bune, să se facă om de treabă. Chiar dacă n-ai în vedere decât câştigul tău, tot să lucrezi cinstit, pentru că acest lucru îţi aduce cel mai bun câştig.

Câștig și cheltuieli…

Ia seama cât se poate de bine la cheltuieli. Oricât ai câştiga, dacă cheltuieşti mai mult decât câştigi, vei fi totdeauna sărac. Meşteşugul nu este să câştigi bani, ci să-i păstrezi, deoarece cheltuielile mici sunt ca şoarecii într-un hambar, dacă-s mulţi, pricinuiesc pagube mari. Fir cu fir de cade părul, capul ajunge chel. Pai cu pai de cade papura de pe acoperiş, atunci picătură cu picătură vine ploaia în odaie. Un butoi este repede golit, dacă cepul lasă să treacă numai o picătură pe minut. Puii sunt iute curăţaţi de pene, dacă fata se ţine de treabă şi smulge repede un fulg după altui. Viermii mici mănâncă brânza mare şi păsările mici strică o mare grămadă de grâu. Când vrei să faci economii, începe de la gură, fiindcă pe cărarea roşie (gâtlej), sunt mulţi hoţi. Paharul de băutură este un mare risipitor. În toate celelalte lucruri, fii cu soco­teală. Pentru haine, alege o stofă potrivită şi trainică, nu lucruri de nimic, bătătoare la ochi. Hainele să fie căl­duroase, acesta este lucrul de căpetenie, nu arătoase. Întinde-te cât ţi-e plapuma, dacă nu vrei să te alegi cu picioarele degerate. Chiar şi un prost poate să câştige bani, dar numai un înţelept va şti cum să-i cheltuiască. Adu-ţi aminte că este mai uşor să clădeşti două coşuri decât să ţii focul într-unul. Dacă cheltuieşti tot pentru spate şi masă, nu-ţi rămâne nimic pentru puşculiţă. Mun­ca aspră şi hrana aspră la tinereţe te fac să nădăjduieşti odihnă la bătrâneţe.

Nu te deda niciodată la risipă, dacă nu vrei să ajungi cu toată iuţeala la azilul săracilor. Banii au propriile lor aripi, dar, dacă le mai faci şi tu altă pereche de aripi, să nu te miri de iuţeala cu care vor zbura de la tine.

Cine-i are şi nu-i ţine,

Cine nu-i are, dar nici nu-i caută,

Cine-i bea şi setea nu-şi potoleşte,

Va fi sărac şi va duce lipsă întruna.

Dacă săracii noştri ar putea să vadă grămadă banii pe care-i dau pe băutură, li s-ar face părul măciucă. Ei înghit râuri de bere, mări de vin, lacuri întinse de rachiu şi alte ape arzătoare. Dacă tot ce se dă pe trasul la măsea ar fi cheltuit cu judecată, am fi îmbrăcaţi ca boierii şi am trăi cât se poate de bine. Atunci ar trebui să ne sculăm mai de dimineaţă ca să ne cheltuim mulţimea de parale, căci deodată ne-am trezi bogaţi şi aceasta datorită numai împiedicării curgerii butoiului. Oricum, voi, tinerilor, care doriţi să vă faceţi un rost în lume, sunteţi datori să părăsiţi băutura cu desăvârşire şi să vă săpaţi bine în inimă gândul că nu există în lume băuturi, care să fie în stare să vă pu­nă pe picioare în viaţă. După ce vă veţi fi făcut un rost, apucaţi-vă şi de ceea ce vă place; deocamdată însă, grija voastră să vă fie pâinea şi ciorba cea de toate zilele.

Iertaţi-mă, vă rog, că am tors un caer aşa de lung, căci cu cât trăgeam din ei, cu atât venea mai mult. Vorba mea este ca funia aceea care nu se lasă să fie trasă în corabie, fiindcă cineva îi tăiase celălalt capăt. Aş vrea să vă spun apăsat: să nu fiţi lacomi de bani, pentru că lăcomia este mereu săracă, siliţi-vă însă să propăşiţi, pentru că sărăcia nu este o virtute şi a se înălţa cineva din starea lui de sărăcie este nu numai o înlesnire de trai, dar şi o cinste. Câştigă cât poţi, economiseşte cât poţi şi, după aceea, dă cât poţi. Nu încerca niciodată să faci economie din ceea ce trebuie să dai pentru Dumnezeu, căci astfel de bani rod pe ceilalţi. Ce dai lui Dumnezeu nu este pierdut şi a da pentru El înseamnă a avea. Iată cum scria pe piatra unui mormânt de demult: Ce am avut, am cheltuit; ce am strâns, am pierdut; ce am dat, aceea am. Buzunarele săracilor sunt case de bani sigure şi totdeauna faci o afacere bună când dai cu împrumut lui Dumnezeu. Ion Plugarul urează tuturor tinerilor începători viaţă lungă şi propăşire.

Avere cât este de trebuinţă.

Sănătate din belşug.

Ani mulţi cu mulţumire,

Iar după această viaţă,

Dincolo, un loc în slavă.

Învăţături de bun simţ

de Charles Haddon Spurgeon

Owen a scris o carte despre această datorie a fiecărui credincios, datoria de a mortifica păcatul. A fost puritan şi puritanii au fost preocupaţi de sfinţenie dar au trăit în ea. Cu siguranţă veţi găsi de ajutor rezumatul în care condensez ideile expuse în această carte. Sper să fie măcar o schimbare de care să aveţi parte citind aceste rânduri.

Sper ca această predică să fie, aşa cum a fost pentru mulţi dintre cei care au citit-o, o puternică încurajare deşi cel care a predicat-o este de multă vreme trecut la cele veşnice. Glasul lui răsună şi astăzi ca şi glasurile multor oameni ai lui Dumnezeu.